În vestirea adevărurilor Evangheliei veșnice oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi și oricărui popor, biserica lui Dumnezeu de pe pământ, de astăzi, împlinește o veche prorocie: „Israel va înflori și va odrăsli și va umple lumea cu roadele lui” (Isaia 27,6). Urmașii lui Iisus în colaborare cu fiinţele cerești, ocupă cu repeziciune locurile pustii de pe pământ și, ca rezultat al ostenelilor lor, se dezvoltă o recoltă bogată de suflete preţioase. Astăzi, ca niciodată mai înainte, răspândirea adevărului biblic cu ajutorul unei biserici consacrate aduce fiilor oamenilor binefacerile prefigurate de secole înainte de făgăduinţa făcută lui Avraam și întregului Israel – bisericii lui Dumnezeu de pe pământ din toate veacurile – „te voi binecuvânta… și vei fi o binecuvântare” (Geneza 12,2).
Această făgăduinţă a binecuvântării ar fi trebuit să-și găsească împlinirea, în mare măsură, în timpul secolelor care au urmat întoarcerii israeliţilor din ţările robiei lor. Planul lui Dumnezeu era ca pământul întreg să fie pregătit pentru prima venire a lui Hristos, așa cum astăzi se pregătește calea pentru a doua Sa venire. La sfârșitul anilor de exil umilitor, Dumnezeu, prin Zaharia, cu îndurare i-a dat poporului Său Israel următoarea asigurare: „Mă întorc iarăși în Sion și vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului, Ierusalimul se va chema: «Cetatea cea credincioasă», și numele Domnului oștirilor se va chema: «Muntele cel sfânt»”. Iar despre poporul său a zis: „«Iată… Eu voi fi Dumnezeul lor cu adevăr și dreptate»” (Zaharia 8,3.7.8).
Aceste făgăduinţe erau condiţionate de ascultare. Păcatele care-i caracterizaseră pe israeliţi înainte de robie nu mai trebuiau repetate. „Faceţi cu adevărat dreptate”, îi îndemna Domnul pe aceia care erau angajaţi la clădire, „și purtaţi-vă cu bunătate și îndurare unul faţă de altul. Nu asupriţi pe văduvă și pe orfan, nici pe străin și pe sărac, și niciunul să nu gândească rău în inima lui împotriva fratelui său. Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecaţi în porţile voastre după adevăr și în vederea păcii” (Zaharia 7,9.10; 8,16).
Bogate erau răsplătirile, atât cele vremelnice, cât și cele spirituale, făgăduite acelora care vor pune în practică aceste principii ale neprihănirii. „Semănăturile vor merge bine”, zice Domnul, „viţa își va da rodul, pământul își va da roadele și cerurile își vor trimite roua; și toate aceste lucruri le voi da în stăpânirea rămășiţei poporului acestuia. După cum aţi fost, un blestem între neamuri, casa lui Iuda și casa lui Israel, tot astfel vă voi mântui și veţi fi o binecuvântare” (Zaharia 8,12.13).
Prin robia babiloniană, israeliţii au fost vindecaţi deplin de închinarea la chipurile cioplite. După întoarcere, ei au dat multă atenţie îndrumării și studierii a ceea ce fusese scris în cartea Legii și în profeţii cu privire la închinarea la adevăratul Dumnezeu. Restaurarea templului le-a dat posibilitatea să aducă la îndeplinire întru totul serviciile rituale ale sanctuarului. Sub conducerea lui Zorobabel, a lui Ezra și a lui Neemia au făgăduit de repetate ori să păzească poruncile și rânduielile lui Iehova. Timpurile de prosperitate care au urmat au dat dovezi ample cu privire la bunăvoinţa lui Dumnezeu de a primi și a ierta și, cu toate acestea, cu orbire fatală s-au depărtat iar de la viitorul lor glorios și și-au însușit în mod egoist ceea ce ar fi adus vindecare și viaţă spirituală multor oameni.
Această nereușită de a împlini planul divin se vedea foarte clar în zilele lui Maleahi. Solul Domnului a tratat cu hotărâre păcatele care îl jefuiau pe poporul Israel de prosperitate vremelnică și de putere spirituală. În mustrarea împotriva călcătorilor de lege, prorocul nu i-a cruţat nici pe preoţi și nici poporul. „Cuvântul Domnului către Israel, prin Maleahi”, stăruia ca lecţiile trecutului să nu fie uitate și legământul făcut de Iehova cu casa lui Israel să se fi ţinut cu credincioșie. Numai printr-o pocăinţă din toată inima putea fi păstrată binecuvântarea lui Dumnezeu. „Vă rog, rugaţi-vă lui Dumnezeu să aibă milă de noi!” stăruia prorocul (Maleahi 1,1.9).
Planul de veacuri pentru răscumpărarea omenirii nu avea să fie însă împiedicat prin eșecul vremelnic al lui Israel. Aceia cărora prorocul le vorbea puteau să nu ia seama la solia dată; dar planurile lui Iehova aveau totuși să meargă mereu înainte, până la împlinirea lor deplină. „Căci de la răsăritul soarelui până la asfinţitul lui”, spunea Domnul prin solul Său, „Numele Meu este mare între neamuri și pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu și se duc daruri de mâncare curate; căci mare este Numele Meu între neamuri” (Maleahi 1,1.9).
Legământul de „viaţă și pace” pe care Dumnezeu îl făcuse cu fiii lui Levi – legământ care, dacă ar fi fost ţinut, ar fi adus binecuvântări nespuse – Domnul Se oferea acum să-l reînnoiască cu aceia care fuseseră odinioară conducători spirituali, dar, prin neascultare, deveniseră „dispreţuiţi, înjosiţi înaintea întregului popor” (Maleahi 2,5.9).
Făcătorii de rele au fost avertizaţi solemn cu privire la ziua judecăţii care avea să vină și cu privire la planul lui Iehova de a distruge cu desăvârșire orice călcător de lege. Cu toate acestea, nimeni nu era lăsat fără speranţă; profeţiile lui Maleahi cu privire la judecată erau însoţite de invitaţii pentru cel nelegiuit ca să facă pace cu Dumnezeu. „Întoarceţi-vă la Mine”, îi îndemna Domnul, „și Mă voi întoarce și Eu la voi” (Maleahi 3,7).
Orice inimă trebuie să răspundă unei astfel de invitaţii. Dumnezeul cerului stăruie de copiii Săi să se întoarcă la El, ca să poată colabora cu El la progresul lucrării Sale de pe pământ. Domnul Își întinde mâna ca să prindă mâna copiilor lui Israel și să-i ajute pe calea cea îngustă a renegării și a jertfirii de sine, să împartă cu El moștenirea ca fii ai lui Dumnezeu. Se vor lăsa ei rugaţi? Vor vedea ei singura nădejde?
Ce raport trist este acela că, în vremea lui Maleahi, israeliţii au ezitat să-și predea inimile lor îngâmfate într-o ascultare imediată din dragoste și într-o conlucrare voioasă! Îndreptăţirea de sine se vede în răspunsul lor: „În ce trebuie să ne întoarcem?”
Domnul îi descoperă poporului Său unul dintre păcatele sale deosebite: „Se cade să înșele un om pe Dumnezeu?” întreabă El. „Şi totuși voi M-aţi înșelat.” Însă nerecunoscându-și păcatul, neascultătorii întreabă: „Cu ce Te-am înșelat?” (Maleahi 3,7.8)
Fără îndoială, răspunsul Domnului este categoric: „Cu zecimile și darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înșelaţi, tot poporul în întregime! Aduceţi însă la casa visteriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-mă astfel la încercare, zice Domnul oștirilor, și veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare. Şi voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta) și nu vă voi nimici roadele pământului, și viţa nu va fi neroditoare în câmpiile voastre, zice Domnul oștirilor. Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veţi fi o ţară plăcută, zice Domnul oștirilor” (Maleahi 3,8-12).
Dumnezeu binecuvântează lucrarea mâinilor oamenilor pentru ca ei să-I dea înapoi partea Sa. El le dă soare și ploaie. El face vegetaţia să rodească, El dă sănătate și pricepere pentru câștigarea celor necesare vieţii. Orice binecuvântare vine din mâna Sa darnică, și El dorește ca bărbaţii și femeile să-și arate recunoștinţa întorcându-i o parte în zecimi și daruri – daruri de mulţumire, daruri de bunăvoie, daruri pentru păcat. Ei trebuie să consacre mijloacele lor slujirii Sale pentru ca via Sa să nu rămână un pustiu neroditor. Ei trebuie să studieze ce ar face Dumnezeu dacă ar fi în locul lor, trebuie să aducă toate problemele grele înaintea Lui în rugăciune. Ei trebuie să manifeste un interes neegoist în edificarea lucrării Sale, în toate părţile lumii.
Prin solii ca acelea trimise prin Maleahi, ultimul dintre proorocii Vechiului Testament, ca și prin apăsarea din parte vrăjmașilor păgâni, israeliţii au învăţat în cele din urmă lecţia că adevărata prosperitate depinde de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Dar pentru mulţi din popor, ascultarea nu era rodul credinţei și iubirii. Motivele lor erau egoiste. Slujirea exterioară era făcută un mijloc de a realiza măreţia naţională. Poporul ales n-a devenit lumina lumii, ci s-a izolat de lume, ca asigurare împotriva amăgirii la idolatrie. Restricţiile pe care le dăduse Dumnezeu, interzicerea căsătoriei dintre poporul său și păgâni și oprirea poporului Israel de a se alătura practicilor idolatre ale popoarelor vecine, au fost atât de mult pervertite, încât au ajuns un zid de despărţire între israeliţi și toate celelalte popoare, răpind de la ei, în felul acesta, chiar binecuvântările pe care Dumnezeu i le dăduse lui Israel pentru a le oferi lumii.
În același timp, iudeii, prin păcatele lor, s-au despărţit de Dumnezeu, nu erau în stare să discearnă însemnătatea profund spirituală a serviciului lor simbolic. În îndreptăţirea lor de sine, se încredeau în faptele proprii, în jertfe și în rânduieli, în loc să se sprijine pe meritele Aceluia către care arătau toate aceste lucruri. În felul acesta, „căutând să-și pună înainte o neprihănire a lor însuși” (Romani 10,3), s-au întors la formalismul mulţumirii de sine. Fiind lipsiţi de spiritul și de harul lui Dumnezeu, au încercat să înlocuiască lipsa cu o păzire riguroasă a ceremoniilor și ritualurilor religioase. Nemulţumiţi cu rânduielile pe care Dumnezeu Însuși le dăduse, au împovărat poruncile divine cu nenumărate cerinţe venite le la ei. Cu cât se depărtau mai mult de Dumnezeu, cu atât deveneau mai stricţi în păzirea acestor forme.
Cu toate aceste cerinţe amănunţite și împovărătoare, era practic imposibil pentru popor să păzească Legea. Marile principii ale neprihănirii, prezentate în Decalog, și adevărurile glorioase, prefigurate în slujbele simbolice, erau la fel de întunecate, acoperite sub o mască de tradiţii și de legi omenești. Aceia care doreau cu adevărat să-L slujească pe Dumnezeu și care încercau să păzească toată Legea, așa cum era învăţată de preoţi și de conducători, gemeau sub o grea povară.
Ca naţiune, israeliţii, în timp ce doreau venirea lui Mesia, erau atât de mult despărţiţi de Dumnezeu în inimă și în viaţă, încât nu puteau avea o concepţie adevărată cu privire la caracterul sau la misiunea Răscumpărătorului făgăduit. În loc să dorească răscumpărarea din păcat, slava și pacea sfinţeniei, inimile lor erau îndreptate către izbăvirea de vrăjmașii naţionali și restatornicirea puterii pământești. Ei Îl așteptau pe Mesia să vină ca un cuceritor, să zdrobească orice jug și să-l înalţe pe Israel la dominarea tuturor popoarelor. În felul acesta, Satana a reușit să pregătească inimile poporului pentru renegarea Mântuitorului atunci când El trebuia să Se arate. Mândria inimii lor și concepţiile lor greșite despre caracterul și misiunea Sa i-au împiedicat să cântărească în mod cinstit dovezile mesianităţii Sale.
Timp de o mie de ani, poporul iudeu așteptase venirea Mântuitorului făgăduit. Cele mai strălucite nădejdi ale lor se sprijiniseră pe acest eveniment. Timp de o mie de ani, în cântec și prorocie, în ritualul templului și rugăciunea din familie, Numele Său fusese păstrat cu evlavie și, cu toate acestea, atunci când El a venit nu L-au recunoscut ca Mesia după care așteptaseră atât de mult. „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11). Pentru inimile lor iubitoare de lume, Cel Preaiubit al cerului era ca „o rădăcină într-un loc uscat”. În ochii lor, El nu avea „nici frumuseţe și nici strălucire”; n-au văzut în El nicio frumuseţe care să atragă privirile (Isaia 53,2).
Întreaga viaţă a lui Iisus din Nazaret în mijlocul poporului iudeu a fost o mustrare pentru egoismul lor, așa cum s-a manifestat în reaua lor voinţă de a recunoaște susţinerile drepte ale Stăpânului viei peste care fuseseră puși ca ispravnici. Ei urau exemplul Său de sinceritate și de evlavie și, când a venit încercarea finală, încercare care însemna ascultare spre viaţă veșnică sau neascultare spre moarte veșnică, L-au renegat pe Cel Sfânt al lui Israel și s-au făcut răspunzători pentru răstignirea Sa pe crucea Calvarului.
În parabola cu via, Hristos, aproape de încheierea lucrării Sale pământești, le-a atras atenţia învăţătorilor iudei la binecuvântările bogate revărsate peste poporul Israel și a arătat că aceasta exprimă cerinţa lui Dumnezeu la ascultare din partea lor. El le-a pus clar înainte slava planului lui Dumnezeu, pe care, prin ascultare l-ar putea aduce la îndeplinire. Dând la o parte vălul care acoperea viitorul, le-a arătat cum, prin neîmplinirea planului Său, întreaga naţiune pierdea binecuvântarea și aducea ruină asupra ei.
„Era un om, un gospodar”, a spus Iisus, „care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă ţară” (Matei 21,33).
În felul acesta, Mântuitorul Se referea la „via Domnului oștirilor”, pe care prorocul Isaia, cu secole înainte, o declarase a fi „casa lui Israel” (Isaia 5,7).
„Când a venit vremea roadelor”, a continuat Hristos, proprietarul viei „i-a trimis pe robii săi la vieri ca să ia partea lui din rod. Vierii au pus mâna pe robii lui, și pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; și vierii i-au primit la fel. La urmă a trimis pe fiul său, zicând: «Vor primi cu cinste pe fiul meu!» Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: «Iată moștenitorul; veniţi să-l omorâm și să punem stăpânire pe moștenirea lui.» Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au omorât.”
Descriind înaintea preoţilor culmea actului nelegiuirii, Hristos le-a pus întrebarea: „Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Preoţii urmăriseră relatarea cu un interes profund și, fără să-și dea seama de legătura subiectului cu ei, s-au unit cu poporul, răspunzând: „Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde și via o va da altor vieri care-i vor da rodurile la vremea lor”.
Fără să-și dea seama, își pronunţaseră condamnarea. Iisus i-a privit și, sub privirea Sa cercetătoare, ei știau că le citea tainele inimii. Dumnezeirea Sa a strălucit înaintea lor cu o putere vădită. Au văzut în vieri o descoperire a lor și fără să vrea au strigat: „Nicidecum!”
Cu solemnitate și cu regret, Hristos a întrebat:
„N-aţi citit niciodată în Scripturi că: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut lucrul acesta, și este minunat în ochii voștri?ț De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam care va aduce roade cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar acela peste care va cădea ea, îl va spulbera»” (Matei 21,34-44).
Hristos ar fi îndepărtat nenorocirea naţiunii iudaice, dacă cei din popor L-ar fi primit. Dar invidia și gelozia i-au făcut neîndurători. Ei s-au hotărât să nu-L mai primească pe Iisus din Nazaret ca Mesia. Au respins Lumina lumii și, ca urmare, viaţa le-a fost împresurată de întuneric, ca întunericul din miezul nopţii. Nenorocirea profetizată a venit peste naţiunea iudaică. În ura lor oarbă, s-au distrus unul pe altul. Mândria lor răzvrătită, încăpăţânată a adus asupră-le mânia cuceritorilor romani. Ierusalimul a fost distrus, templul prefăcut în ruine, iar locul lui arat ca un ogor. Copiii lui Iuda au pierit din cauza celor mai îngrozitoare forme de moarte. Milioane de oameni au fost vânduţi ca să slujească drept sclavi în ţările păgâne.
Ceea ce Dumnezeu a urmărit să facă pentru lume prin Israel, naţiunea aleasă, va aduce la îndeplinire până la urmă, prin biserica Sa de pe pământ, de astăzi. El „a dat via altor vieri”, chiar poporului care păzește legământul Său și care, cu credincioșie, „Îi dau roadele la vremea lor”. Niciodată Domnul nu a îngăduit să rămână fără reprezentanţi adevăraţi pe pământ, care au făcut din interesele Sale propriile interese. Acești martori pentru Dumnezeu sunt socotiţi ca aparţinând Israelului spiritual și faţă de ei se vor împlini toate făgăduinţele legământului făcute de Iehova poporului Său de odinioară.
Astăzi, biserica lui Dumnezeu este liberă să ducă mai departe împlinirea planului divin pentru mântuirea neamului omenesc pierdut. Timp de mai multe secole, copiii lui Dumnezeu au suferit o restrângere a libertăţilor lor. Predicarea Evangheliei, în curăţia ei, a fost interzisă și asupra acelora care au îndrăznit să nu asculte de poruncile oamenilor au fost trimise cele mai aspre pedepse. Ca urmare, marea vie morală a Domnului a fost aproape în întregime nefolosită. Oamenii au fost lipsiţi de lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Întunericul rătăcirii și al superstiţiei ameninţa să șteargă cunoașterea religiei adevărate. Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană neîntreruptă, așa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului.
Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, biserica Sa nu mai este în robie. Israelului spiritual i-au fost restatornicite privilegiile acordate poporului lui Dumnezeu la vremea eliberării din Babilon. În toate părţile pământului, bărbaţi și femei răspund soliei trimise de Cer, despre care Ioan, descoperitorul, a prorocit că va fi vestită înainte de a doua venire a lui Hristos: „Temeţi-vă de Dumnezeu și daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” (Apocalipsa 14,7).
Oștile nu mai au putere să ţină biserica roabă: căci „a căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei”, iar Israelului spiritual i se dă solia: „Ieșiţi din mijlocul ei poporul Meu, ca să nu fiţi părtași la păcatele ei și să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” (Apocalipsa 14,8; 18,4). Așa cum robii exilaţi au luat aminte la solia: „Fugiţi din Babilon” (Ieremia 51,5), și au fost restatorniciţi în Ţara Făgăduinţei, tot astfel cei care se tem de Dumnezeu astăzi iau seama la solia de a ieși din Babilonul spiritual și, în curând, vor sta ca trofee ale harului divin pe pământul înnoit, Canaanul ceresc.
În zilele lui Maleahi, întrebarea batjocoritoare a celor nepocăiţi, „Unde este Dumnezeul judecăţii?” a primit răspunsul solemn: „Deodată va intra în templul Său, Domnul… Solul legământului”. „Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va topi ca focul topitorului, și ca leșia nălbitorului. El va ședea, va topi și va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul, și vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci, darul lui Iuda și al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară” (Maleahi 2,17; 3,1-4).
Când Mesia Cel făgăduit era gata să se arate, solia înainte-mergătorului lui Hristos era: „Pocăiţi-vă, vameși și păcătoși; pocăiţi-vă, farisei și saduchei; căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3,2).
Astăzi, în spiritul și în puterea lui Ilie și a lui Ioan Botezătorul, solii rânduiţi de Dumnezeu atrag atenţia unei lumi în pragul judecăţii la evenimentele solemne, gata să aibă loc, în legătură cu orele de încheiere ale timpului de har și arătarea lui Iisus Hristos ca Împărat la împăraţilor și ca Domn al domnilor. În curând, orice om urmează să fie judecat pentru faptele făcute în trup. Ceasul judecăţii lui Dumnezeu a sosit, și asupra membrilor bisericii Sale de pe pământ zace răspunderea solemnă de a-i avertiza pe aceia care stau chiar în pragul distrugerii veșnice. Fiecărei fiinţe omenești din lumea largă, care va lua aminte, trebuie să i se explice clar principiile care sunt în joc în lupta cea mare care se duce, principii de care depind destinele lumii întregi.
În aceste ore de încheiere a harului pentru fiii oamenilor, când soarta fiecărui suflet trebuie să se hotărască în curând pentru totdeauna, Domnul cerului și al pământului așteaptă ca biserica Sa să se trezească la acţiune ca niciodată mai înainte. Aceia care au fost făcuţi liberi în Hristos printr-o cunoaștere a adevărului preţios sunt priviţi de Domnul Iisus ca aleși ai Săi, favorizaţi, mai presus de toţi ceilalţi oameni de pe faţa pământului, și El contează pe ei ca să înalţe laude Aceluia care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Binecuvântările care sunt revărsate cu atâta dărnicie trebuie transmise altora. Vestea cea bună a mântuirii trebuie să ajungă la orice naţiune, neam, limbă și popor.
În vedeniile din vechime, Domnul slavei era prezentat ca revărsând o lumină deosebită asupra bisericii Sale în zilele de întuneric și necredinţă înainte de a doua Sa venire. Ca Soare al neprihănirii, El avea să răsară peste biserica Sa cu „vindecarea sub aripile Sale” (Maleahi 4,2). Şi din fiecare ucenic adevărat urma să se răspândească o influenţă pentru viaţă, curaj, utilitate și vindecare adevărată.
Venirea lui Hristos va avea loc în perioada cea mai întunecată a istoriei acestui pământ. Zilele lui Noe și ale lui Lot descriu starea lumii chiar înainte de venirea Fiului omului. Scripturile, arătând înainte către timpul acesta, declară că Satana va lucra cu toată puterea și „cu toate amăgirile nelegiuirii” (2 Tesaloniceni 2,9.10). Lucrarea lui este descoperită lămurit prin creșterea rapidă a întunericului, a rătăcirilor de tot felul, a ereziilor și amăgirilor din aceste zile din urmă. Satana nu numai că duce în robie lumea, dar amăgirile lui dospesc în bisericile care se pretind a fi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Marea apostazie va progresa într-un întuneric profund, ca cel de la miezul nopţii. Pentru poporul lui Dumnezeu aceasta va fi o noapte de încercare, o noapte de bocet, o noapte de prigoană din cauza adevărului. Dar în această noapte întunecată va străluci lumina lui Dumnezeu.
El face „să lumineze lumina din întuneric” (2 Corinteni 4,6). Când pământul era gol și pustiu, și întunericul era peste faţa adâncului, „Duhul lui Dumnezeu se mișca deasupra apelor. Şi Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» și a fost lumină” (Geneza 1,2.3). Tot astfel, în noaptea întunecimii spirituale, Cuvântul lui Dumnezeu rostește: „Să fie lumină!” El zice poporului Său: „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine și slava Domnului răsare peste tine” (Isaia 60,1).
„Căci, iată”, zice Scriptura, „întunericul acoperă pământul, și negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul și slava Lui se arată peste tine” (Isaia 60,2). Hristos, oglindirea slavei Tatălui, a venit în lume ca lumină a ei. El a venit să-L reprezinte pe Dumnezeu oamenilor și despre El stă scris că a fost uns cu „Duhul Sfânt și cu putere” și „făcea bine” (Fapte 10,38). În Sinagoga din Nazaret, El a zis: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi și să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4,18.19). Aceasta era lucrarea pe care a dat-o ucenicilor s-o facă. „Voi sunteţi lumina lumii”, a zis El. „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5,14.16).
Aceasta este lucrarea pe care o descrie prorocul Isaia, când zice: „Împarte-ţi pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l și nu întoarce spatele semenului tău. Atunci, lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge, și slava Domnului te va însoţi” (Isaia 58,7.8).
Astfel, în noaptea întunecimii spirituale, slava lui Dumnezeu trebuie să strălucească prin biserica Sa în ridicarea celor căzuţi și în mângâierea celor care plâng.
Pretutindeni în jurul nostru se aud vaiurile durerii lumii. În toate părţile sunt oameni nevoiași și descurajaţi. Este partea noastră de a ajuta la ușurarea și la alinarea mizeriei și greutăţilor vieţii. Numai dragostea lui Hristos poate împlini lipsurile sufletului. Dacă Hristos locuiește în noi, inimile noastre vor fi pline de împreuna-simţire divină. Izvoarele pecetluite ale dragostei sincere, asemănătoare cu a lui Hristos, vor fi desigilate.
Sunt mulţi aceia pe care nădejdea i-a părăsit. Aduceţi-le înapoi soarele. Mulţi și-au pierdut curajul. Vorbiţi-le cuvinte de încurajare. Rugaţi-vă pentru ei. Sunt aceia care au nevoie de pâinea vieţii. Citiţi-le din Cuvântul lui Dumnezeu. Pe mulţi îi macină o suferinţă sufletească pe care niciun balsam pământesc nu o poate alina, niciun medic nu o poate vindeca. Rugaţi-vă pentru aceste suflete. Aduceţi-le la Iisus. Spuneţi-le că există un balsam în Galaad și un Medic acolo.
Lumina este o binecuvântare, o binecuvântare universală, revărsându-și comorile peste o lume nemulţumitoare, nesfântă, demoralizată. Așa este și cu lumina Soarelui Neprihănirii. Pământul întreg înfășurat în întunericul păcatului, al suferinţei și al durerii trebuie să fie luminat de cunoașterea dragostei lui Dumnezeu. Lumina care luminează de la tronul cerului nu trebuie oprită de la nicio grupare sau clasă socială.
Solia nădejdii și milei trebuie dusă până la marginile pământului. Oricine dorește poate întinde mâna credinţei să prindă ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca să fie în pace cu El, și va avea cu adevărat pacea. Păgânii nu vor mai fi învăluiţi în întunericul din miezul nopţii. Bezna trebuie să dispară în faţa razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii.
Hristos a luat toate măsurile pentru ca biserica Sa să fie un corp schimbat, iluminat de Lumina lumii, având slava lui Emanuel. Scopul Lui este ca orice creștin să fie înconjurat cu o atmosferă spirituală de lumină și de pace. El dorește să manifestăm în viaţa noastră bucuria Sa.
„Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, și slava Domnului răsare peste tine” (Isaia 60,1). Hristos vine cu putere și cu slavă mare. El vine cu propria slavă și în slava Tatălui. Şi îngerii sfinţi Îl vor însoţi pe cale. În timp ce lumea întreagă este cufundată în întuneric, în toate locuinţele sfinţilor va fi lumină. Ei vor observa prima lumină a celei de a doua arătări a Lui. Lumina neîntunecată va străluci din splendoarea Sa, și Hristos, Răscumpărătorul, va fi admirat de toţi aceia care L-au slujit. În timp ce nelegiuiţii fug, urmașii lui Hristos se vor bucura în prezenţa Sa.
Atunci, răscumpăraţii dintre oameni vor primi moștenirea făgăduită. În felul acesta, planul lui Dumnezeu pentru Israel își va găsi împlinirea întocmai. Ceea ce Dumnezeu are în plan, omul nu are puterea să anuleze. Chiar în mijlocul lucrării păcatului, planurile lui Dumnezeu au mers continuu înainte până la împlinire. Așa a fost cu casa lui Israel de-a lungul istoriei monarhiei împărţite, la fel este și cu Israelul spiritual de astăzi.
Vizionarul de pe Patmos, privind prin veacuri la vremea acestei restatorniciri a lui Israel pe Noul Pământ, mărturisea: „M-am uitat, și iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; și strigau cu glas tare și ziceau: «Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!»
Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie și împrejurul bătrânilor și împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ, în faţa scaunului de domnie, și s-au închinat lui Dumnezeu și au zis: «Amin. A Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea și tăria, în vecii vecilor!»” (Apocalipsa 7,9-12)
„Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: «Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm slavă!»” „El este Domnul domnilor și Împăratul împăraţilor. Şi cei aleși și credincioși care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui” (Apocalipsa 19,6.7; 17,14).